“Dacă am putut să văd departe a fost pentru că stăteam pe umerii unor giganți” a spus Isaac Newton în 1675, referindu-se la savanții ale căror cercetări s-au aflat la baza muncii sale.
Un frumos omagiu și o recunoaștere a înaintașilor în domeniul său științific, ulterior numit fizică.
Aceste vorbe înțelepte se aplică în toate domeniile și pentru majoritatea popoarelor, dar fiind român, m-am gândit la giganții care ne-au dus pe umeri aici unde suntem, cu bune și cu rele.
Fie că vorbim de domnitori înțelepți sau de luptători formidabili, de inventatori, scriitori și poeți colosali sau pur și simplu de oameni obișnuiți, stăm la rândul nostru pe umerii unor giganți pe care-i lăsăm să alunece în uitare… și e păcat.
Între timp, la intrarea în România, Dunărea este vegheată de chipul săpat în stâncă al lui Decebal, o lucrare plătită și realizată de Drăgan, așa cum scrie sub aceasta.
Acest exemplu de aducere aminte nu a fost urmat și de autoritățile dedicate trup și suflet luptelor politice din Parlament, consilii locale sau județene. Cu mintea la cașcaval și cu partidul în suflet este greu să mai ai timp să contemplezi istoria neamului și mărețele umbre cântate în imnul național, darămite să mai încerci să înțelegi că fără propria-ți istorie ești de fapt nimic.
Așa cum Egiptul are Valea Regilor, poate și România ar trebui să aibă Fluviul Domnitorilor, cu statui mărețe ale tuturor celor care ne-au pus țara și poporul pe hartă, dar aparent nimeni nu are timp pentru asta și nu dorește să știm cine suntem cu adevărat.
Poate că dacă am ști, am fi altfel, mai mândri, mai înțelepți, mai respectuoși față de țară și neam și poate cu spatele mai drept în fața altor nații europene.
Și… poate am fi mai mulți acasă, nu cu un sfert de populație plecată în lume!
E frumos să ne gândim la istorie, la strămoși, la stindardul dacic în formă de lup sau la acvila sub care mărșăluiau legiunile romane în drumul lor prin istorie. Din nefericire, reprezentanții poporului nostru au ales râsul și pelicanul alb ca animale simbol ale României. Nu glumesc, este cât se poate de real, dar judecând după ce am văzut în ultimele trei decenii, poate că nu este cea mai nefericită alegere.
Până la urmă, alegerea este a noastră. Râși sau lupi? Acvile sau pelicani? Unul dintre cele mai vechi popoare din Europa, sau niște nomazi care și-au uitat istoria și demnitatea națională?
Cred că depinde de fiecare dintre noi!
